Istanbulul lui Pamuk

Pentru ca eram satisfacut de tovarasa mea de drum, careia ii placea, la fel ca mie, sa-si vare mainile in buzunarele paltonului si sa paseasca in ritm vioi, iar faptul ca manifesta acelasi interes pe care-l manifestasem si eu fata de acele locuri cand le descoperisem singur, cu doi-trei ani in urma, ma atasa de ea, provocandu-mi o stranie durere in pantece, despre care nu aflasem, pe vremea aceea, ca era o durere din dragoste.

E prima carte scrisa de Orhan Pamuk pe care o citesc. Intamplarea face sa fie despre Istanbul, orasul in care s-a nascut si pe care l-am vizitat acum cateva saptamani. Nici dupa ce am citit randurile lui nu mi s-a schimbat parerea despre oras. Probabil nu l-am vizitat cand trebuie, poate nu am citit cartea intr-un moment bun… Stiu doar ca am imprumutat-o din instinct, din placerea de a citi o carte care nu este a mea, de a o restitui cand si-a indeplinit scopul. Si recunosc ca nu am citit-o pentru ca ar fi luat Premiul Nobel pentru Literatura in 2006.

 

De cele mai multe ori aflam, asadar, talcul orasului in care traim de la ceilalti, asa cum se intampla si cand este vorba de existenta noastra.

Sentimentul melancoliei, care se cuibarise in oras si care nu se putea desprinde de el cu niciun chip, imi amintea ca daca nu voiam sa fiu cuprins de o plictiseala de moarte […] trebuia sa visez.

De vreme ce orasul ne pare frumos si magic, la fel trebuie sa fie si viata noastra.

Casa este importanta pentru mine nu atat datorita farmecului incaperilor, al lucrurilor, cat datorita faptului ca reprezinta centrul lumii mele imaginare.

Inainte de a se logodi si de a se casatori cu bunicul, savarsise un gest foarte indraznet pentru Istanbulul anilor 1910 – iesise cu el la restaurant. (Si cand a intrebat-o ce bea, ea i-a raspuns “Nu beau spirtoase, domnule.”)

Primul lucru pe care l-am invatat la scoala a fost ca unii oameni sunt prosti, iar al doilea, ca alti oameni sunt si mai prosti decat primii.

Pana la 10 ani am avut in minte o imagine foarte limpede a lui Dumnezeu: era imaginea unei femei venerabile, cu chip nelamurit, nespus de batrana, infasurata in valuri albe.

[…] tata imi spunea vesel ca cel mai bine era sa te comporti asa cum iti dicta inima, ca banii nu reprezentau un scop in sine, ci un mijloc la care se cuvenea sa recurgi, la nevoie, pentru a fi fericit […]

Speranta este o stare a copilariei, este indaratnicia imaginatiei.

(Despre prima iubire) Imi placeau micile grimase pe care le facea gura ei cand manca ceva, dupa cum imi placeau privirile nelinistite, de veverita, care-i luminau chipul cand era ingrijorata de ceva.

Cand supraveghetoarea [muzeului] si-a facut aparitia in cadrul usii, frumoasa mea mi-a spus:

– Rapeste-ma.

– Bine.

Insa toate afirmatiile privitoare la particularitatile generale ale unui oras, la spiritul sau la esenta sa ajung sa se transforme intr-un discurs indirect despre viata noastra si, mai cu seama, despre starea noastra sufleteasca. Singurul centru al orasului suntem noi insine.

 

 

Advertisements

Have your say!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s