Day 5 – Project “52 people”

(scroll down for English version)

Anul trecut, ai mei au facut 25 de ani de casatorie. Anul asta, eu implinesc 25 de ani.

Ieri, bunicii din partea mamei au implinit 50 de ani de casnicie. Asa ca am luat-o pe bunica la intrebari. S-a asezat pe un scaun in mijlocul bucatariei, am dat drumul la inregistrare si am ascultat o poveste. Am deviat de la intrebarile pe care le pun in mod normal, pentru ca inca de la prima mi-am dat seama ca oricum nu ar fi fost la fel de interesant pe cat a fost in cele din urma.

– Daca nu te maritai cu bunicul, ce facultate ai fi vrut sa urmezi?

– Eu am facut un an la Scoala Tehnica Financiara [in Brasov] … deci probabil tot… Economie, ceva.

– Si nu aveai pe vremea aia nicio idee despre ce vroiai sa devii?

– Nu… Stii ce se intampla? Si posibilitatile materiale ale parintilor erau cam… Ca sa ma tina la facultate, la Brasov, nici nu stiu ce era atunci pe vremea mea, daca era ceva… Dupa aia, m-am maritat si s-a dus Liviu [fratele] sa imi scoata actele de la scoala si imi spune directorul ca de ce nu ma transfer in Bucuresti ca era si aici scoala. Puteam sa continui. Si ca sa ma tina parintii la scoala la Brasov era destul de greu… Numai tata era salariat. Era greu.

Si nu a terminat scoala.

[Bunicul intra in bucatarie]

– Uite ca a venit… ca de el vroiam sa te intreb. Cum l-ai cunoscut pe bunicul?

– Pe bunicuuu’… L-am cunoscut la verisoara mamei. El era ruda cu sotul verisoarei. Si ne-am…

Bunicul de colo zice “Si mi-a cantat. Verisoara, adica nasa, a zis ca e una din Fagaras care canta.”

– Nu i-am cantat. (rade) Am venit, cred ca era in vacanta de iarna, am venit in Bucuresti si ne-am cunoscut. Si el imediat m-a cerut de nevasta. Trebuia sa-i dau raspunsul. Ori ma duceam la scoala, ori renuntam la scoala. El a zis ca s-a saturat sa manance pe ici-pe colo. Terminase de 3 ani facultatea.

Mutatul la Bucuresti a fost greu. Daca pleca in oras, trebuia sa fie atenta cum se intoarce acasa. “Iti dai seama, venita din oras de provincie…” A fost greu ca au stat intr-un apartament comun, cu un coleg de-al bunicului, intr-o sufragerie.

Mi-a spus ca mama a stat singura, pe un scaun, in apartamentul nostru de acum, doar ca sa nu intre altii si sa-l ocupe. Doar ea si un scaun, apartamentul nefiind mobilat. Ce vremuri acum 25 de ani…

– Maine as pleca din Bucuresti. La casa, dar daca nu, si la apartament. Ma uitam cat de ieftine sunt apartamentele in Onesti.

– De ce ai pleca?

– E foarte aglomerat, obositor…

Am intrebat-o daca ar face lucrurile la fel, daca s-ar putea intoarce in trecut.

– Stii? Eu cateodata m-am gandit asa ca m-am maritat asa de repede ca ai mei prea m-au tinut din scurt. N-aveam voie sa ies la un film… Nu puteam sa merg la Joia Tineretului la club decat cu Liviu. Aoleo, ce ma exploata! Sa-i calc camasa, sa-i calc pantalonii, ca sa ma ia cu el la dans.

“Oamenii sunt mai linistiti in provincie”. Iarna, nu se curata zapada, e asa frumos la Fagaras, din spusele bunciii. Poate nu ar fi facut la fel daca s-ar intoarce in timp. Nu stie…

“Mama, eu cand ma marit, imi iau servitoare.” Au avut o femeie in casa, o unguroaica, Morisko. Venea sambata si statea 8 ore. Era extraordinar de harnica. Le facea si dulciuri. “S-a suparat Costi pe ea. A luat o sticla cu vin din frigider [bunicul era plecat], nestiind ca urma sa se intoarca in aceeasi zi. Cica pana venea Costi oricum se otetea.”

– Ti-ai fi dorit un baiat?

– Stai sa-ti spun. Cand am nascut-o pe Simona [matusa mea], am inceput sa plang pe masa de nastere. Doctorul ma intreaba de ce plangeti, doamna? Pai n-am fost in stare sa-i fac sotului meu un baiat. Si aveti un sot asa de rau? Nu e rau deloc. Lasati ca ma duc afara si ii zic vreo doua… Ce a semanat, aia a cules. (rade)

Zice ca fetele sunt mai atasate de parinti decat baietii. Asa sa fie, oare? Uitandu-ma la mine si la verii mei, cam ii dau dreptate.

– Cand era maica-ta insarcinata cu tine, am fost si eu cu ea la doctor. Si ma intreaba el, si bunica ce vrea? Zic, fata. Nu vreau baiat ca nu stiu ce sa-i fac!

Bunica mi-o intoarce si ma intreaba ce as vrea sa am, baiat? I-am zis o fata si un baiat.

Ea a venit cu ideea sa-mi puna numele Ioana. “Numele si cu figura ta si cu tine asa in ansamblu se potriveste nemaipomenit.” Cand ascult inregistrarea asta, ma emotionez. E ca si cum as asculta povestea a trei generatii de fete.

Am plecat de la bunici cu un borcan de zacusca, unul de gem de cirese amare si cu doua painici. Ce e intangibil, am inregistrat pe telefon si in suflet.

DSC_0946

The English version just won’t do it justice. The story is that of my grandma. She and grandpa turn 50 years of marriage. She sat on a chair in the kitchen and kindly answered some questions. I changed the questions that I usually ask because I didn’t think they would work. And it wouldn’t have turned half as interesting an interview as if I had asked those.

If she hadn’t married my grandpa, she would have followed an Economics college. She actually did one year of college in Brasov.

“How did you meet grandpa?”

“Your grandpa… He was related to the husband of my mother’s cousin. I came to Bucharest during the winter holidays and we were introduced. He immediately asked me to marry him. I had to give him a quick answer because I would either marry and leave school or continue school. He had already graduated from college.”

Moving to Bucharest was tough. She had to make sure she knew her way back home. Coming from a small town to the capital wasn’t easy. At first, they had to share a living-room with one of grandpa’s colleagues.

“I would leave this city tomorrow. It’s too crowded, tiresome…”

When I asked her if she would do the same thing if she turned back in time, she didn’t give a straight yes or no. She admits having married because she felt her parents were too strict. She wasn’t allowed to go to the movies. On the other hand, winter was easier in a small town.

She told her mother that she would have a servant once she got married. She did have a woman helping around the house, on Saturdays, but the Hungarian Morisko upset my grandpa when she took a bottle of wine from the fridge.

“Would you have liked a baby boy?”

“I cried when I was giving birth to your aunt. I was sad that I couldn’t give my husband a boy.”

I owe my name “Ioana” to her. She didn’t insist on it, but somehow my parents listened to her. “The name goes well with your looks and your whole person.” I get emotional when I listen to the recording. It’s like listening to the story of three generations of girls.

I left my grandparents’ place with all kinds of goodies, including jam. What’s intangible, I have recorded on my phone and in my heart.

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

2 thoughts on “Day 5 – Project “52 people”

Have your say!

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s