Photos on the wall

Dacă vrei să ştii ce mi-e frică să pierd, e suficient să te uiţi la fotografiile mele.

Zilele trecute, WordPress m-a înştiinţat că am împlinit 6 ani. Eu cu el. Și mă gândeam că nu mi-a plăcut să scriu în secţiunea “About me” pentru că nu ştiam ce să scriu exact. Cui i-ar fi păsat? E doar un blog, read it and move on. După 6 ani, o să încerc să scriu un “despre mine”.

Numele meu e Ioana. M-am născut în Bucureşti, pe 4 mai 1988. Cifra asta, 4, e un fel de all rounder sau ceva de genul, pentru că tot timpul o folosesc: la loto (rar de tot, să nu zic că n-am jucat şi eu din când în când), la bileţelele de examen (cred că şi la bac, şi mi-a picat Caragiale – uitându-mă în urmă, cred că orice altceva ar fi dus la un rezultat mai slab), ca răspuns la întrebarea “numărul tău favorit?” dintr-un oracol total neinspirat (oare puştanii ăştia mai scriu oracole – cine pe cine place, ei?) şi în situaţii asemănătoare, când mi se cere prompt un răspuns de tip număr.

Am auzit poveşti cum că unii vroiau să-mi pună numele Alexandra.

Când eram mică şi ai mei lucrau de zor, avea grijă de mine o prietenă de familie. Florin al Andreei face mişto de mine de fiecare dată când îşi aduce aminte: “ce mă, tu… care ai crescut prin vecini”. Teoretic, m-au crescut şi bunicii, şi părinţii, şi mătuşa care venea să mă ia de la creşă. Bunicul venea şi mă lua de la grădiniţă. Mă ţinea de mână iarna şi când alunecam pe gheţuş, făceam un unghi ciudat cu pământul. Melodia “Song from a secret garden” îmi aduce tot timpul aminte de el. E tristă rău.

La şcoală, eram o tocilară. Premiul întâi din clasa I până într-a patra. În generală s-au mai complicat lucrurile, n-am mai luat premiul I decât în a şaptea şi a opta. Am avut şi piciorul în ghips, după ce mi l-am scrântit după ora de sport. Tot în generală, au fost vreo 5 tipi care au avut “simpatii” la mine. Eu cu unul singur. Blond cu ochii verzi.

Pe bunica o ştiau toţi profesorii pentru că a fost învăţătoare la aceeaşi şcoală. Nu cred că aveam pile, pur şi simplu era fain să-ţi povestească bunica ce mai ziceau profii de tine.

În liceu, n-am fost populară. Am preferat să învăţ bine în continuare. Am în mine gena “tocilarului” până în pânzele albe, dacă pot să zic aşa. Nu mă mai interesa să fiu neapărat prima, pentru că altcineva făcea asta prea bine. Ideea e că eu nu am putut niciodată să nu învăţ pentru un test/examen. Dacă tot am parte de educaţie, măcar să fac şi eu ceva. Am crescut numărul de “simpatii” la doi. Un blond şi un brunet. Cu primul am fost în Spania. Cam impropriu spus “fost”: el era cu ai lui, eu cu ai mei, şi nu ne cunoşteam pe vremea aia. L-am identificat ca fiind cu un an mai mare, tot la F. Cum împărţeam clasa, era logic să ne intersectăm. Păcat că el nu era genul tocilar. :)) Nici brunetul nu era. Numai bad boys prin jurul meu…? Brunetul cică “iubea” pe alta. Și eu n-am putut schimba asta. I moved on. Mă lua cu leşin după fiecare vaccin (şi fir-ar, erau atât de dese în liceu!). Nu pentru că mi-era frică de ac, dar pur şi simplu. La fel şi după ce merg la analize.

Am zis că n-o să dau la ASE, cu toţi. Acolo am ajuns. Dacă ar fi să dau din nou la facultate, aş merge pe fotografie la Cluj sau oriunde în ţară.

Cum n-am fost populară nici la facultate, nici la master, am în jurul meu prieteni vechi. Cu Anca mă ştiu din clasa a IIa (ea era în clasa întâi – sora ei, Andreea, a fost în clasa bunicii). Cu Irina, din clasa a 9a, când cumpăram produse Avon de la ea şi sora ei era colega mea de bancă. Cu Iulia, de la examenul de admitere la facultate, când mi-a spus că e din Suceava şi m-a întrebat ce e de văzut prin Bucureşti. Cu Ștefan şi Adi, de la revelionul 2008-2009. Cu Corinetta, de la un eveniment la Angelo, undeva prin 2010, când am văzut-o cu aparatul foto de gât (ne-am revăzut la ceva timp după aceea). Am ajuns să cunosc oameni din comunităţile din Braşov şi Bucureşti şi încep să-i descopăr şi pe ei, fără să fiu neapărat mai populară. De fapt… ce mai înseamnă să fii popular în ziua de astăzi? 500 de prieteni pe Facebook?

Știu că mulţi nu ştiu despre cine am vorbit mai sus, dar credeţi-mă că sunt oameni faini. Și ţin la ei.

Aşa sunt eu.

Facts:

-          Am zburat prima oară cu avionul singură, în 2007, în Germania, la văr-miu (am avut escală în Munchen; am crezut iniţial că nu mi s-a pus viză pe paşaport… pe vremea aia trebuia să ai ştampila). El încearcă să nu-şi aducă aminte de vara aia.

-          Când eram mică, nu-mi plăcea să citesc. Am la bunica o ditamai biblioteca şi acum îmi pare rău că nu mi-am folosit timpul altfel când veneam la ea.

-          Încă mai merg la bunica la prânz, din când în când, de obicei când ştie că nu mai am de mâncare în frigider.

-          M-am apucat de vreo două ori să învăţ germana: o dată cu mătuşa mea, într-o vară, şi a doua oară singură, după o carte pe care mi-a dat-o văr-miu. Rezultatul: înţeleg limba, dar nu prea o vorbesc.

-          Când eram mică, credeam că Bau-bau stă sub patul meu şi iese noaptea de acolo.

-          Îmi place să dau drumul la muzică pe înserat şi să mă întind în pat. Închid ochii şi îmi imaginez că dansez pe melodia respectivă sau tot felul de lucruri, mai mult sau mai puţin reale. E un fel de visat cu ochii deschişi. La fel fac şi în metrou. Pe termen lung, nu face bine :))

-          Nu-mi place să se insiste atunci când eu nu vreau să fac un lucru.

-          Obişnuiam să joc şah cu bunicul de fiecare dată când era o adunare de familie. Erau momente când câştigam, dar dacă ar fi să joc acum, nu cred că ar mai fi la fel.

Fotografiile merg cu titlul blogului, m-am gândit.

Acum ceva vreme… Citeam asta și mi s-a părut super tare!

Celorlalți le zic eu, nu Domnul: dacă un frate are o nevastă necredincioasă, și ea voiește să trăiască înainte cu el, să nu se despartă de ea.
Și dacă o femeie are un bărbat necredincios, și el voiește să trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei.
Căci bărbatul necredincios este sfințit prin nevasta credincioasă și nevasta necredincioasă este sfințită prin fratele; altmintrelea, copiii voștri ar fi necurați, pe când acum sunt sfinți.